Compromisul....l-am intalnit cu totii in diverse situatii in care a trebuit sa luam decizii dificile si care au schimbat cursul vietii noastre.Uneori ne-a adus usurare,alteori ne-a lasat cu un gust amar, de tradare de sine.
Este el o dovada de flexilbilitate sau denota doar lipsa de caracter? Ar trebui sa ne luam dupa principiul "scopul scuza mijloacele" sau sa ne urmam directia cat mai drept ne-alegand cai ocolitoarea care sa ne deformeze integritatea si imaginea de sine?
Raspunsul, cred eu, tine tot de problematica referitoare la personalitate.Atata timp cat noi ne percepem ca fiind una cu personalitatea noastra(care cuprinde temperament, caracter etc), e normal ca vom simti ca de fiecare data cand actionam diferit, ne tradam nu doar pe sine, ci si asteptarile celor ce ne cunosc.Dar odata cu intelegerea faptului ca personalitatea e doar un invelis de plastilina ce poate fi modelat in functie de necesitati, vom putea accesa si flexibilitatea de care avem nevoie pentru a actiona conform contextelor ce apar, fara sa mai simtim ca deviem de la adevar.
Astfel, singurul lucru pe care trebuie sa ne ferim sa-l tradam va ramane esenta noastra interioara, iar lucrurile ce altadata ar fi putut parea compromisuri, pot fi privite ca dovezi ale evolutiei...